Într-o excelentă antologie de proză scurtă românească îngrijită de Marius Chivu și publicată în 2013 (Best of proza scurtă a anilor 2000), apar trei texte scrise de Sorin Stoica, un scriitor talentat, care a murit la doar 28 de ani. Redau aici un fragment:

“Și unde pleci după ce mori?”, l-am bruscat iar.

“Nicăierea”, a luat tata alt buștean și l-a așezat pe capră. “Te bagă în pământ, în cimitir, și aleluia!”

Cinismul ăsta al lui mă înfiora. Atunci mi-am dat seama că nu voiam să mor. Că doar gândul și mă îngrozea. Cum adică să se stingă așa totul și să dispari fără să lași nimic în urma ta și nimănui să nu-i pese de tine? Normal ar fi fost ca după ce vedeam eu trecând vreun mort și după ce se isprăvea tot ritualul cu banii azvârliți barem să se schimbe ceva.

La fragmentul ăsta m-am gândit când pe 21 decembrie oamenii au ieșit în stradă să comemoreze 24 de ani de la Revoluție. Pentru prima dată după 1989 au fost câteva mii de oameni de toate vârstele și din mai multe orașe. Am văzut copii de școală primară aprinzând lumânări pe asfalt. Oameni veniți din Brașov, Timișoara. S-au spus rugăciuni. S-a mers în marș. S-a scandat.

A fost frig în acea noapte, dar oamenii s-au zgribulit și s-au chircit nu neapărat de la temperaturile scăzute, cât de la cuvintele astea: “Nimeni judecat pentru sângele vărsat!” Cuvinte care se auzeau din când în când, ca un strigăt venit de nicăieri ca să pătrundă în creiere și să facă inimile să înghețe. Simțeam dezamăgirea și furia celor din jur: de ce au murit cei 1104 oameni? Ce s-a ales de sacrificiul lor? Ce s-a ales de noi? Senzația celor mai mulți e că totul a fost în zadar; că oamenii ăia au murit degeaba; că nu s-a schimbat nimic, sau că, dacă s-a schimbat ceva, a fost numai înspre rău.

Dar, ca în povestirea lui Sorin Stoica, moartea e și așa prea îngrozitoare ca să nu ducă la ceva: la o schimbare, la lu