Iordan Chimet a explicat-o cît se poate de simplu, pe înţelesul oricui: închide ochii şi vei vedea oraşul. Şi cu toate acestea, încă mi se mai cere să povestesc cum e la Paris. Dacă nu mă înşel, a păţit-o şi Maiakovski, trimis de Komsomolskaia lui să facă reportaje despre Paris. Bineînţeles că nu le-a trimis nici un rînd luni de-a rîndul. Doar într-un final a expediat pe adresa tovarăşului redactor şef un poem lung despre esenţa iubirii. Bine, Maiakovski era poet şi vizita alte cartiere ale oraşului, pe unde eu am ajuns mai rar... Nu există decît un singur oraş: cel al amintirilor tale. Oriunde ai fi, este suficient să dai colţul acelei pieţe din faţa ta, să o iei la dreapta pe sub prima arcadă şi vei ajunge în el (caraghiosul ăla de Harry Potter n-a înţeles nimic). Nu ai cum să te rătăceşti şi nu ai unde şi de ce să te duci în altă parte. Este suficient să mergi încotro te duc paşii pentru ca să ajungi în acelaşi loc. Este suficient să te aşezi într-un loc pentru ca să fii în altă parte. Cel puţin aşa mi s-a întîmplat mie de fiecare dată de cînd am început să călătoresc. Ieri era aglomeraţie mare în Marais, aşa că m-am oprit în colţul din dreapta al Pieţei Sainte Catherine şi am luat-o în sus, pe deal, spre cetate. Sus, pe străzile strîmte, cu casele care cresc parcă una din acoperişul celeilalte, miroase a mucegai de piatră, iar noaptea e lună plină. La ferestre sînt bineînţeles flori şi atîrnă rufe colorate. La o răscruce trebuie să o fi luat însă pe nesimţite în jos, deoarece n-am mai ajuns pînă în vîrf, ci m-am pomenit la canal, tocmai cînd se ridica podul ca să treacă o péniche . Ne-am urcat în ea ca să bem "o cafea cu peisaj", legănaţi de apele Senei la poalele lui Notre-Dame. Sau poate în altă parte. La un moment dat apare şi Moco (nu ştii niciodată cînd apare, dar apare totdeauna şi pretutindeni): - Nu-mi dai o ţigară? Îi întind un Marlboro. - Da' un