Cel ce avea să fie episcopul Bartolomeu (Vartolomei) Stănescu s-a născut în august 1875, într-un bordei de pe malul Dunării, în Teleorman. Era primul copil şi singurul băiat al părinţilor săi, care au mai avut trei fete. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. Serios şi muncitor, şi-a croit drum în viaţă numai prin efort susţinut şi prin puterea minţii. În 1888 intra cu cea mai mare medie la Seminarul Central din Bucureşti, iar zece ani mai târziu repeta isprava la Facultatea de Teologie, construindu-şi rapid renumele de student de excepţie. Cu o putere de efort ieşită din comun, tânărul nu se limitează doar la studiu, îmbinându-l cu acţiunea obştească - este membru al comitetului (naţional) de conducere studenţesc şi preşedinte al Societăţii studenţilor teologi.

Îşi ia licenţa în 1905, cu lucrarea Autenticitatea Cărţilor Sfinte ale Noului Testament (publicată în acelaşi an), stârnind regretul comisiei de examen că Facultatea nu putea acorda titlul de doctor în teologie, pe care absolventul l-ar fi meritat cu prisosinţă.

În vara aceluiaşi an intră în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, iar câteva luni mai târziu este trimis la Paris spre a sluji în Capela Românească de acolo. Era un mod elegant de a-i asigura condiţiile materiale pentru a-şi desăvârşi studiile.

Urmează, la Sorbona, cursuri de sociologie şi drept şi, în paralel, frecventează Facultatea de teologie catolică şi protestantă. O combinaţie perfectă de instituţii de învăţământ superior pentru a se pune la curent cu creştinismul social, doctrină ajunsă pe atunci la maturitate, născută din reacţia protestanţilor la excesele liberalismului şi ale industrializării, şi cu doctrina socială catolică, iniţiată de enciclica Rerum Novarum, din 1891, a papei Leon XIII, care introduce principiile demnităţii persoanei umane, binelui comun, subsidiarităţii şi solidarităţii.

În 1909, este chem