Citeva luni de zile, din primavara pina spre mijlocul acestei veri, cit a fost deschisa la Centrul Pompidou de la Beaubourg, expozitia Revolutia suprarealista, puzderie de parizieni si turisti, laolalta, au luat cu asalt spatiile amenajate la nivelul cel mai de sus, peste douazeci de sali devenite neincapatoare, inundate efectiv de multimea vizitatorilor. Sansa mi-a suris sa ma numar printre ei, cind mai erau putine zile inaintea datei fixate pentru inchidere, nevoit sa suport resemnat impedimentele avalansei pe tot traseul, bruiajul comentariilor cu voce tare, inclusiv mirarile hazlii, care, pe deasupra, se mai si vroiau inteligente. Lume de tot felul si de toate virstele, sute de persoane alcatuiau – la ora inceperii programului – un sarpe frematind de nerabdare pe toata latimea esplanadei in panta. Ca sa nu se calce in picioare atita omenire, inaintarea spre casele de bilete era dirijata printr-un labirint de coridoare, tarcuri improvizate intre cordoane anume instalate impotriva celor excesiv zelosi sa treaca in fata.
Efectul era dublu: se domolea si aglomeratia la scara rulanta, oricum suprasolicitata pe intreaga durata a zilei. In ultima saptamina, sub presiunea afluxului de public, organizatorii aveau sa prelungeasca accesul cu inca doua ore, ceea ce n-a insemnat ca aproape de miezul noptii forfota lumii ar fi scazut. Se mentinea intacta molipsitoarea tensiune creata de contactul vizual cu inchipuirile fantastice din majoritatea tablourilor expuse, un fel de miraj colectiv, amestec de uluire, fascinatie, deruta si abandon contemplativ, refuz si uitare a comportamentelor curente, a limitelor rezonabile de plasare in spatiu si timp. Mai nimeni nu parea grabit sa puna capat atractiei mirifice, sa ia drumul indarat, prin tunelul de sticla, unde elevatorul cobora constiincios si-si indeplinea banala lui functie de a readuce pe oricine la... realitate.
