Astfel, săptămâna trecută, ni s-a comunicat că avem nu numai un guvern competent, ci şi soluţiile de ieşire din criza economică. Din păcate, nu guvernul a făcut anunţul, ci opoziţia, iar cabinetul „din umbră“, operă a laboratorului de gândire al preşedintelui PNL, Crin Antonescu, format din tehnocraţi nominalizaţi „pentru a atrage atenţia mass-media“, nu a întrunit nici măcar aprobarea greilor conducerii liberale, supărată că a fost exclusă de la împărţirea unor fotolii ministeriale inexistente. Săritor ca întotdeauna, colegul de opoziţie, preşedintele PSD, Victor Ponta, a venit în ajutor cu un soi de program de guvernare fundamentat pe impozitarea progresivă. S-a vorbit mult apoi despre unificarea opoziţiei, despre punctele comune din ce în ce mai semnificative dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat şi despre dorinţa de „acţiuni comune“, cum spunea fostul candidat la preşedinţie Mircea Geoană, la fel de neconvingător ca întotdeauna. De altfel, problema fundamentală a opoziţiei, trecând peste obiecţiile doctrinare, nelalocul lor în cacofonia generală a scenei politice româneşti, este tocmai incapacitatea de a convinge că e o voce reprezentativă a certei exasperări generale.

Pe de altă parte, sindicatele, aflate prin menirea lor în poziţia de a da expresie disperării bugetare, nu sunt nici ele mai abile în a-şi asuma rolul. A început sezonul mişcărilor sindicale, marcate de semieşecul marii mobilizări generale de dinaintea verii. Nici măcar sprijinul necondiţionat al principalelor televiziuni de ştiri nu a reuşit atunci să desăvârşească o acţiune pe care propriii lideri, talonaţi de vocile opoziţiei, o clamau din toate puterile. Era aşadar nevoie, pentru marcarea teritoriului, de o demonstraţie de forţă.

Această demonstraţie nu a venit miercuri, când centrul Bucureştiului a fost perturbat, circulaţia deviată, iar Piaţa Victoriei pl