În războiul dintre firme şi consumatori s-a inaugurat recent un nou front de luptă: cel dintre producătorii de carburanţi şi consumatori. Asta după ce anul trecut a fost marcat de exacerbarea conflictului pe frontul "bănci-clienţi". Teritoriul disputat este acelaşi: clienţii reclamă preţurile prea mari în raport cu puterea proprie de cumpărare. Când războiul se încinge îşi face simţită în sfârşit prezenţa şi statul care, prin organele abilitate, declanşează acţiuni de control în tabăra companiilor. Se lasă cu câteva amenzi. Care amenzi se vor recupera de către cei în cauză tot pe seama consumatorului final. După care intervine acalmia. Până când conflictul reizbucneşte eventual în altă parte...

În economie, la fel ca în alte domenii probabil, puterea de negociere este cea care dictează raportul de forţe. Cine dispune de putere de negociere superioară îşi impune principalele clauze contractuale: preţ, calitate, termene de plată, servicii postvânzare ş.a. În economie proverbul "unde-s mulţi puterea creşte" nu se adevereşte. Este exact invers: cei puţini impun regulile jocului. Un exemplu sugestiv în acest sens o reprezintă OPEC-ul care stabileşte preţul ţiţeiului pe glob, fiind vorba în fapt de un număr redus de ţări care deţin rezervele cele mai mari de petrol.

Ziarul Financiar a publicat în cursul anului trecut o analiză a pieţelor de bunuri de consum din România, concluzia fiind aceea că majoritatea dintre acestea sunt dominate de un număr redus de competitori, prezentând o structură de tip oligopol. Tendinţa menţionată este aceeaşi în aproape toate economiile de piaţă. Ba mai mult, criza recentă a accelerat creşterea gradului de concentrare concurenţială: competitorii cu dificultăţi financiare fie au falimentat, fie au fost preluaţi de concurenţi mai puternici. Din acest punct de vedere situaţia din România nu face notă discordantă. Ceea ce atrage at