Pentru tinerii şi mai puţin tinerii comentatori ai fenomenului literar care, din inocenţă culturală ori amnezie, vorbesc şi scriu despre statutul privilegiat al criticii estetice în timpul socialismului de stat, merită reamintit un episod semnificativ din confruntarea permanentă a scriitorilor şi criticilor noştri nealiniaţi cu forurile. Sîntem în vara lui 1977 şi asupra romanului Bunavestire de Nicolae Breban (scris între 1972 şi 1974, respins la Cartea Românească şi la Eminescu, apărut în mai 1977, la Junimea din Iaşi) se aplică două tipuri de critică şi se formulează două verdicte, diametral opuse. Primul este exprimat în cronica din România literară (16 iunie 1977) a lui Nicolae Manolescu: „Un roman excepţional este Bunavestire a lui Nicolae Breban: dens, de mari viziuni satirice, scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original. Se precizează în el şi o ruptură de tradiţia prozei noastre psihologice sau naturaliste…“. Al doilea, în cuvîntul lui Titus Popovici la Plenara din 28-29 iunie a C.C. al PCR: „Bunavestire este romanul unui autor pe lîngă care viaţa de luptă, de sacrificii, de muncă, de dăruire, chiar şi de erori a acestor decenii a trecut ca apa pe penele raţei. Cartea unui autor al cărui ochi (nu lipsit de o anume acuitate) reţine cu precădere urîtul, trivialul, obscurul şi josnicul. […] O carte în care limba română este maltratată pînă la suferinţă, în care abundă scene de un erotism ieftin, la limita şi uneori dincolo de limita obscenităţii. Ei bine, tovarăşi, în viaţa mea n-am citit apologie mai deşănţată – îmi cîntăresc bine cuvintele – în care un critic – acelaşi, de altfel, care într-o antologie a poeziei a inclus cu dezinvoltură pe toţi poeţii legionari, în frunte cu Radu Gyr – afirma că este cea mai importantă carte de după 23 August. Nu mă miră acest lucru din partea României literare, care cam navighează în derivă, pr