Poate ca sintem la o cotitura a istoriei, la o rascruce a ei si, inainte de a porni spre necunoscut, aruncam o privire indarat, amintindu-ne cine sintem si incotro mergem... Religiozitatea poeziei nu tine de dogme, ci de cunoasterea umana. De sondarea limitelor fiintei noastre materiale, a materialitatii si imaterialitatii lumii in general. Daca am masura macrocosmosul in toata grandoarea lui, am observa ca materia ocupa un loc infim in tot acest infinit. Raportat la spatiul universului (pe care noi nu-l cunoastem nici macar intuitiv), ceea ce numim noi substanta e ca un fir de nisip. Un simplu punct, risipit intr-o infinitate de puncte marginite de golul atotstapinitor. Noi am cautat sa cunoastem lumea raportata la materie. La substanta, la plin. Raspunsurile noastre la o serie de intrebari s-ar putea sa se gaseasca, insa, intr-un alt loc. Intr-o alta lume, sa zicem, a golurilor, pe care deocamdata nu o putem percepe si asupra carei nici nu putem emite prea multe speculatii. Cunoasterea noastra asupra vidului e infima. Noi ne aplecam asupra materialitatii lumii, si nu acordam importanta imaterialitatii ei. Or, spiritul si constiinta nu tin numai de spatiul material, chiar daca sint legate de el, evoluind in alte dimensiuni. Ele sint totusi pe cit de abstracte, pe atit de vii, insufletind lumea organica si pe cea anorganica.

In vechea carte a intelepciunii chineze "Tao Te Ching" se postuleaza: "Ceva este creat misterios/ cu mult inainte de facerea cerului sau a pamintului/ este tacut si nu are forma,/ nu are egal./ Este intotdeauna prezent, miscindu-se fara incetare./ Din el ca dintr-o mama a aparut tot ce traieste./ Nu stiu cum sa-l numesc. Asa ca-i voi spune Tao". Spiritul uman limitat nu-l poate percepe pe Tao decit ca pe o abstractiune. Or, Tao este viu. "Tacut, el umple totul". Se raspindeste pretutindeni, acoperind golul si plinul. Lumea materiala si cea