In urma cu doua decenii, pe campusul Universitatii din Chicago, s-a comis o crima abominabila. Toute l’eau de la mer ne suffirait pas à laver une tache de sang intellectuelle, scria Lautréamont. Cel ucis, profesorul Ioan Petru Culianu, a fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmas al uneia dintre marile familii intelectuale ale romanilor, cosmopolit in sensul cel mai nobil al acestui cuvint, sprijinitor statornic al pluralismului si adversar al totalitarismului, al national-securismului fascistoid. A fost un carturar din stirpea lui Hasdeu, Parvan, Iorga si Mircea Eliade. Nici azi nu stim cine l-a lichidat pe Culianu. In ceea ce ma priveste, stiu un lucru, ca la intrebarea cui prodest raspunsul nu poate fi decit unul: celor care urasc toleranta, adevarul si increderea intre oameni. In perioada cat am lucrat la Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, am cerut (nu doar eu) sa ni puna la dispozitie documentele despre Culianu din arhivele SRI si SIE. La vremea aceea, deci in 2006, in pofida prevenitoarelor asigurari de cooperare venite din partea sefilor de-atunci ai celor doua institutii, n-am obtinut nimic. Asemeni lui Andrei Oisteanu, sper si eu ca toate informatiile legate de acest caz, fara nici o exceptie, sa fie complet de-secretizate. Apelez in acest sens la domnii George Maior si Mihai-Razvan Ungureanu.
Constatand in anii din urma o resurectie a “stilului” impertinent, virulent si resentimentar propriu mediocritatii axiofobe (si inevitabil xenofobe), a tentativelor de calomniere a celor care sunt intr-adevar devotati culturii democratice romanesti, demascat cu ani in urma de Ioan Petru Culianu, am decis sa recitesc cartea sa Pacatul impotriva spiritului. Scrieri politice, editia a II-a adaugita, Polirom, 2005. Sunt strinse astfel intr-o constructie coerenta, gratie Terezei Petrescu Culian