Vreme de cinci cicluri electorale au fost la modă locomotivele politice cu aburi. Acestea erau plasate pe şina prezidenţială, iar rolul lor era de a trage partidele aferente cât mai departe pe traseul procentelor. În vagoane erau îmbarcaţi, la grămadă, politicieni autentici şi politicieni de umplutură, afacerişti în căutare de imunitate sau de pile care să le sporească cifra de afaceri, neaveniţi de toate soiurile - toţi sub umbrela „listei”.

În linii mari, procedeul a funcţionat. Cel mai performant rămâne Iliescu, un soi de „Pacific” care se aşternea mai greu la drum, dar când intra în linie dreaptă, bătea orice concurenţă. O altă locomotivă a fost Vadim, una fără vagoane, călătorii săi fiind agăţaţi de tampoane sau cocoţaţi pe acoperiş. Pe varianta dintre abur şi Diesel-Electric s-a postat, în 2004, Băsescu, cel care a forţat practic intrarea la guvernare a garniturii sale. În alte cazuri, locomotivele au stat, practic, la remorca inerţiei vagoanelor: Constantinescu n-a fost un politician de tracţiune, el a fost instalat de Alianţa Civică în cabina conductorilor în speranţa că va dobândi rapid experienţă de mecanic.

Cel de-al şaselea ciclu capătă, prin şocul uninominalului, caracteristici aparte. Vechiul depou de locomotive e gol. Acestea au fost date ori la reparat, ori la fiare vechi. Decuplate de legislative, rolul lor scade până la zero. Cine va trage, totuşi, partidele?

Primul politician de tracţiune înscris în competiţie este Stolojan. El a fost desemnat - cu nodurile în gât de rigoare - de PD-L să pompeze aburii partidului băsescian, asumându-şi dacă va fi cazul, rolul de premier. Stolojan este, deocamdată singur în depou şi nu în calitate de locomotivă, ci în aceea de drezină. El va trebui, cu propriii muşchi, să pună în mişcare vehiculul care va agăţa vagoanele uninominale şi să le tragă spre linia de sosire a alegerilor din toamnă-iarnă.