„Îl văd parcă şi-acum, cu ochii lui mari şi frumoşi, cum se uita trist şi dureros la mine zicându-mi: Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârşitul meu, să fii sprijinul tătuţei, să nu plângi, să nu te prăpădeşti, căci zilele mele sunt numărate.“
Pe 6 iunie s-au împlinit 130 de ani de când „Craiul Nou“ al culturii române, Ciprian Porumbescu, îşi începea urcuşul către lumina cea pururea fiitoare. Se pot spune atât de multe despre cel ce a pus bazele muzicii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde în câteva rânduri uriaşa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să treacă acest moment comemorativ fără a-i aduce prinosul nostru de recunoştinţă.
Se cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Porumbescu, contribuţia sa la activitatea societăţii Arboroasa, lunile grele de temniţă pentru patriotismul său, precum şi capodoperele creaţiei lui componistice. De aceea, în materialul de faţă ne vom opri la omul Ciprian Porumbescu, la frământările ce îl ţintuiau într-o profundă tristeţe, văzând cum boala îi măcina trupul.
Aflat la tratament la Nervi, o staţiune balneară din Italia, pe junele compozitor îl mistuia dorul de ţară, de familie, simţăminte pe care le-a aşternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi. Din aceste emoţionante răvaşe, publicate de neobositul cercetător Nicolae Cârlan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea neuitatului iubitor al Ortodoxiei şi al românismului. Spre sfârşitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De Paşti sper că voi fi deja în Braşov şi cu învierea lui Christos voi serba şi reînvierea sănătăţii mele“. Departe de ţară, nefericitul compozitor îşi deplângea situaţia: „O Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca“. Conştient că-şi supunea familia la cheltuieli mari pen