Scutul antirachetă este o investiţie care depăşeşte cu mult valoarea celor 400 de milioane de dolari pe care SUA le vor aduce, direct, în proiectul de la Deveselu.
În plan militar vorbim despre cel mai important eveniment din istoria recentă a României după aderarea la NATO. În plan economic vorbim despre o investiţie consistentă venită într-un moment în care statul român nu are bani pentru aşa ceva. În final, vorbim despre o carte în plus pe care România o poate folosi când va mai ajunge la o masă de negociere.
Faptul că România va face parte, la nivel operativ, din acest sistem de apărare antirachetă, din 2015, este un câştig politic greu de estimat. Un câştig politic care poate fi transformat, de persoane capabile, e drept, într-un avantaj economic deosebit în relaţia cu SUA, în special.
România nu mai este un simplu stat la colţ de UE cu Federaţia Rusă. Nu mai este doar membru NATO. A primit o responsabilitate în plus. Face un serviciu în plus pentru care poate obţine, în anumite situaţii, şi avantaje economice.
Celor 400 de milioane de dolari, eşalonate pe câţiva ani, li se vor adăuga, inevitabil, investiţii în infrastructură. Centrul de la Deveselu va fi o oază economică la nivel local, atât prin consumul generat de militarii şi civilii staţionaţi acolo, cât şi prin creşterea încasărilor din taxe şi impozite de către Consiliul local din Olt.
Însă asta se va întâmpla doar la nivel local. Ceea ce contează, dincolo de gradul de securitate naţională sporit, este că România are o nouă şansă de a se asigura că vocea îi este auzită.
Marile afaceri, cele de miliarde de euro, acele investiţii strategice care pot ridica de la pământ un stat sărac, nu se fac pe considerente macroeconomice, fiscale sau în funcţie de costul sau de calificarea forţei de muncă de la nivel local. Se fac pe considerente politice, la cel mai înalt nive