Viaţa văzută pe geam e una minimalistă. Minim de trăiri, minim de acţiune, minim de implicare. Rar se întîmplă ceva cu adevărat semnificativ, în sensul mare al cuvîntului, încărcat de suspans sau senzaţional: maxim un scandal între locatarii blocului şi cei aşezaţi sub ferestrele lor, cu muzica tare sau vorbind pe un ton prea ridicat. S-au dus vremurile cînd familiile de romi, care stăteau ilicit în casa părăsită de lîngă termocentrală, se încăierau între ei, chiar la propriu, şi se alergau prin spatele blocului. Dar şi timpurile mai glorioase, cînd aveau nunţi şi aniversări în familie, pentru care aduceau lăutari, dădeau muzica la maximum, dansau în stradă şi trebuia chemată poliţia ca să-i opreşti.

Sau cînd, în curtea celebrului Balaci, pe atunci vecinul nostru (după cum spun unii şi alţii din vecini, pentru că eu, outsider într-ale fotbalului, nu l-aş recunoaşte vreodată) se făceau grătare şi petreceri. Cu ocazia venirii acestui investitor serios în zonă, am înţeles şi noi, locatarii închistaţi în colectivitatea de bloc, ce înseamnă o proprietate privată, ce înseamnă puterea şi influenţa şi cum se dezvoltă, în mic, sub ochii noştri, mugurii capitalismului: curtea de care vorbeam, viitor sediu de petreceri, era un cîmp cu gunoaie, înainte ca fostul fotbalist s-o ia în custodie şi s-o renoveze. Astăzi, casa de care vorbim a devenit afterschool şi sediu pentru petreceri de copii în week-end.

Ca să nu mai vorbim de frumosul, inteligentul şi demnul cîine alb din spatele blocului, botezat, plin de imaginaţie, Albu, care a sfîrşit ca victimă a lui Băsescu în perioada de epurări capitale (a nu se înţelege că sînt de partea haitelor de cîini care umblă liberi prin Bucureşti, muşcînd copiii şi japonezii). De fapt, a fost o victimă a lipsei noastre de simţ civic şi asumare: puteam să-i punem lesă şi să-l declarăm cîine protejat, dar n-am făcut-o. Albu era un c