Post-comunismul este un teritoriu al unor mari confruntari politice, morale si culturale. Polemicile au insa sens doar atata vreme cat se respecta niste reguli elementare de civilitate. Nu trebuie sa impartasesti valorile celeilate parti (de ce ai mai polemiza?), dar este necesara o minima decenta, un auto-control, o binevenita si binefacatoare retinere in imprastierea de epitete. Sa vorbesti despre fundamentalism, despre dejectii, despre patologii mentale atribuite celuilalt, despre “viclenie josnica” etc inseamna sa faci imposibila orice discutie rationala. Nu trebuie sa admiri un canal de televiziune american ori pe o fosta candidata la postul de vicepresedinte al SUA pentru a ramane perplex auzind ca este vorba de “extrema dreapta”. Astfel se sterg distinctiile, se contruiesc sperietori si se ajunge la tribunale ale gandirii (si nu numai).
Calomniile ar trebui excluse din capul locului. Din pacate, observ ca fenomenele de poluare a spatiului public prin limbaje infamante, procese de intentie si alte asemenea tehnici ce tin de traditia totalitara nu au disparut, ba chiar prolifereaza. Cand spui despre cineva ca “linge cizmele Americii”, te-si sustras polemicii civilizate si ai intrat in zona diabolizarii. In aceste viziuni, “Marele Satan” trebuie infierat, daca este nevoie in compania lui Ahmadinejad si a lui Tariq Ramadan, cel care sustine ca musulmanii sunt astazi in Europa tratati precum in trecut evreii, ca “tapi ispasitori”, iar islamofobia ar fi noul antisemitism. Imi amintesc de acest idol al stangii care acum cativa ani acuza un numar de intelectuali francezi de islamofobie, avand grija sa insinueze ca simpatiile lor pentru statul Israel ar fi consecinta presupusei origini evreiesti (B.-H. Levy, Andre Glucksmann, Alain Finkielkraut, Pierre Andre Taguieff, Bernard Kouchner). Lasand de-o parte caracterul repugnant ale acestei pseudo-logici, Taguie