Era relativ subţire, cu o supracopertă din hârtie lucioasă care aluneca mereu de pe coperţile tari: „America”, nu cea adevărată, ci cea „vazută de aproape” de soţii Brucan-Sidorovici. O ţin bine minte, avea şi poze, să tot fi fost printr-a doua sau a treia primară când am descoperit-o în biblioteca părintească, nu ştiu cum aterizase acolo, oricum, era la îndemână, citeam orice, am citit-o şi pe aceea.

A fost şcoala mea de ticăloşie. Desigur, ştiam deja că există oameni răi, încă de când puteam umbla mi-era o teribilă teamă de miliţieni, când zăream vreunul amuţeam şi mă ascundeam după cei mari. Îi tot văzusem luându-l şi aducându-l pe bunicul, alţii din familie dispăruseră pur şi simplu, fără miliţieni, acasă cei mari vorbeau în şoaptă, iar eu credeam că verbul „a ridica” înseamnă a aresta şi mă miram cum poţi aresta un pahar sau ceva cazut pe jos, mai eram convins că toţi bărbaţii trebuie să facă, atunci când ajung mari şi le vine rândul, pe lângă armată şi câţiva ani de închisoare.

Toate acestea, precum şi altele asemenea, erau o normalitate pe care o înglobasem în lumea copilăriei. Nu ştiam însă cum e să minţi cu bună ştiinţă şi răutate, să-i prosteşti pe ceilalţi, să te prefaci că eşti sincer pentru a-i înşela, să te foloseşti de logică pentru a o trăda, de bunul simţ pentru a-l nimici, de buna credinţă ca de un şperaclu. Atunci, cititind această carte, am învăţat cum se face. Ceva mai târziu am aflat că asemenea lucruri se numesc propagandă şi manipulare şi că există oameni care se ocupă special cu aşa ceva.

Pe atunci însă nu ştiam toate astea, la fel cum habar n-aveam cum este şi cum se trăieşte în America, însă bunul simţ elementar, care zace în orice fiinţă cu discernământ, mă îndrepta fără greş şi mă făcea să simt că ce este scris acolo nu numai că nu poate fi adevărat, dar este scris cu răutate şi dispreţ faţă de oameni. Cu acea carte în