24. Matriosca
"Amintiri nu are decat clipa de-acum/ Ce-a fost intr-adevar nu se stie/ Mortii isi schimba tot timpul intre ei/ numele, numerele, unu, doi, trei..." zice un Cantec de-al lui Nichita, din Dreptul la Timp, unul dintre multele sale Cantece, care, sub acest titlu, ii strabat intreaga opera, de la un capat la altul, ca o legiune de ronini singuratici, poeme ce ar alcatui, adunate laolalta, o carte cu o alta poveste decat cea spusa in volumele care le gazduiesc, in mod traditional.
Intr-adevar, din seara in care am trecut pragul casei lui Nichita, am intrat, parca, direct in taramul amintirilor. Atat de intens traiam fiecare clipa petrecuta in preajma lui, incat pierdeam notiunea timpului masurabil si percepeam secunda prezenta ca pe o amintire a secundei abia trecute...
Tot drumul, din Grigore Alexandrescu pana in Piata Amzei, unde se afla blocul in care Nichita se mutase de curand, mi-am repetat in minte toate versurile pe care le stiam din el, de-a valma, multora le uitasem titlul sau ordinea strofelor, blestemandu-ma pentru acest defect (pe care mi l-am pastrat!) de a nu retine sistematic, programatic ceea ce citeam. Trebuie sa recunosc ca, pentru mine, lectura - dincolo de toate functiunile ei traditionale - era mai ales o amorsa si, in ultimul rand, studiu. Nu citeam ca sa stiu, citeam ca sa simt! Deprindeam arta sentimentului, caruia ma nascusem, pe veci, obedient. Am lungit drumul cat am putut -altfel, nu mai lung de vreun sfert de ora, pe jos -, oprindu-ma de mai multe ori gata-gata sa renunt. Nu reuseam sa-mi imaginez cum va fi intalnirea de data asta, nu stiam ce sa spun - ce-as fi putut spune - si, mai ales, ce sa nu spun. La un moment dat am vazut un telefon public si am sunat, hotarat sa invoc o scuza oarecare si sa plec. A raspuns. Am spus cine sunt si n-am mai apucat sa spun altceva pentru ca am auzit: "Haide, bre