Tendintele secesioniste ale Muntenegrului dau seama de o noua moda politica: nationalismul micilor comunitati In iulie 1999, imediat dupa bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, "The Economist" titra in felul urmator: "Not so fast, Djukanovic!". Titlul traducea ingrijorarea comunitatii internationale in fata precipitarii cu care tinarul presedinte muntenegrean Milo Djukanovici incerca desprinderea de Serbia lui Slobodan Milosevici. Liderul republicii mezine din federatia iugoslava era indemnat la precautie din patru motive: 1) nu era sigur ca NATO isi va permite o noua interventie, in cazul in care Milosevici reactiona violent 2) o parte a populatiei muntenegrene era filosirba 3) noul stat independent nu ar avea resurse economice pentru a supravietui 4) precedentul muntenegrean ar fi destabilizat situatia din Bosnia si Kosovo. La acel moment, republica Muntengru era practic desprinsa de federatie, cu care mai avea in comun armata, fidela lui Milosevici, si moneda - instabilul dinar. Djukanovici se servea, ca alternativa la fortele armate federale, de o puternica politie locala prin intermediul careia controla coasta adriatica si granitele cu Albania si Croatia. Avea, de asemenea, propria politica externa, cu ajutorul unei retele de ambasadori neoficiali. In fine, incuraja patrunderea marcii germane pentru a feri tara de inflatia care afecta dinarul. Desi fusese, la rindul sau, tinta bombardamentelor NATO, Muntenegru beneficia, prin optiunea pro-democratica, de un statut international diferit de cel al Serbiei si de ajutoare consistente din partea UE. Dar, in ciuda acestei stari de fapt, republica raminea formal alaturi de Serbia, iar comunitatea internationala se straduia sa evidentieze si sa pastreze aceasta situatie. In cei aproape doi ani scursi de atunci, in Serbia s-au schimbat multe, insa tendintele secesioniste ale Muntenegrului s-au mentinut. Djukanovici nu