Mircea Mihăieş: "Până la urmă, restauraţia a învins."
La douăzeci de ani de la căderea comunismului, figurile influente din societate se recrutează mai ales din zona populiştilor neruşinaţi, a demagogilor cu ifose, a năimiţilor nesătui, a mercenarilor primitivi. Intelectualitatea cândva activă, aşa-numită „de dreapta”, e trimisă cu genunchii pe boabe de porumb, admonestată pentru că avertizează asupra primejdiei ca ţara să intre pe mâna bogătanilor ahtiaţi de putere. Tolomacii cu aplomb, lingăii neobosiţi, complexaţii cu ifose şi limbuţii tembeli din televiziuni o obligă să plătească pentru imaginare vini numai fiindcă s-au raliat unei direcţii anticomuniste şi anti-oligarhice. Curios, aceste apostrofări descreierate sunt susţinute discret, dar constant, de o parte tot mai consistentă a intelighenţiei cu pretenţii, dar incapabilă să iasă din carapacea comodităţii arogante şi a lenei de gândire.
De fapt, lucrurile au stat întotdeauna la fel. Am revăzut cu melancolie zilele trecute un afiş din 1990 al candidaturii a patru celebrităţi care deciseseră să meargă, la primele alegeri libere, pe listă „independentă”. E vorba de Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Ion Caramitru şi Dan Hăulică. Spre eterna ruşine a acestui popor, n-au fost aleşi. Electoratul i-a preferat pe Văcaru, Marţian, Oliviu Gherman, Iorgovan şi alte arătănii de acelaşi calibru. Nu-mi vine să cred nici acum că oameni cu mintea întreagă au putut, în deplina libertate a cabinei de vot, să-şi dea girul strigoilor comunişti. Aşa că de ce ne mirăm că posturile de televiziune ale oligarhilor sunt astăzi activ preocupate de reabilitarea lui Ceauşescu şi-a „viziunii” sale despre lume?
Sigur că devii încă mai melancolic când un jurnalist de subtilitatea şi persuasiunea lui Emil Hurezeanu se întreabă, aşa cum numai el ştie: cu un sfert de zâmbet, cu o câtime de încruntare, cu un cur