Probabil tot un ”escu”, parcă predestinat, fără aluzie la candidatul cunoscut şi tot mai controversat, dar l-am dori mai luminos, mai curat, mai independent de exterior, de marile axe şi organizaţii trecătoare ale lumii, dar şi de acoliţi şi rude locale, mai puţin jucător într-o societate civilă amorţită, care nu prea mai cuvântă, dar încearcă să îşi revină. După 1989, am avut trei experienţe (ne)fericite în materie de preşedinte, dar România de azi merită altceva, ceva mai bun de această dată. În istoria românilor, cei trei preşedinţi vor fi notaţi cu plusurile şi minusurile de rigoare, reţinându-se un lucru esenţial: sub conducerea lor, România a bătut pasul pe loc, sau a regresat în unele privinţe, timp de un sfert de secol (!). Un adevăr crud, dar care trebuie privit în faţă. Iar o caracteristică generală, care îi uneşte pe toţi trei, în măsură să explice măcar parţial lipsa de progres a României, constă în disensiunile dintre aceşti preşedinţi şi prim-miniştrii din vremea lor, cu precizarea că în ultimele două mandate prezidenţiale neînţelegerile în materie au căpătat dimensiuni insuportabile, de neimaginat. Cu acest prilej, a fost oferit lumii întregi un spectacol românesc dezamăgitor, ruşinos, în care limbajul trivial s-a aflat la mare înălţime. Primul preşedinte nu şi-a făcut un adversar din serviciile secrete şi presă, ştiind că altfel nu se poate supravieţui în capul mesei. Aşa se explică, într-o oarecare măsură, succesul său longeviv în fotoliul prezidenţial. Al doilea, mai cinstit, în viziunea multora mai naiv, a recunoscut că a fost înfrânt de securitate. Sinceritatea şi disperarea declaraţiei sale l-au costat cât se cuvine. Al treilea, uitându-se peste umăr la experienţa celor doi înaintaşi, s-a înfrăţit cu serviciile secrete, cu judecătorii şi procurorii, dar cu prim–miniştrii care nu i s-au supus, cu o parte a presei şi obsedanţii ”moguli” a pornit un