Sectarismele alimentare contemporane nu se opresc la veganii, crudivorii sau fructivorii despre care vorbeam săptămâna trecută. S-ar părea, dimpotrivă, că asistăm la o mişcare browniană de grupare şi regrupare în noi şi noi familii şi clanuri, reacţie firească la omogenizarea generată de consumism. Iar focul care ţine supa caldă pare a fi ideologia ecologistă.

În 2005, în San Francisco, un grup de militante ecologiste au avut revelaţia că mâncarea adusă de departe este un factor de poluare (transportul se face arzând hidrocarburi) şi, în plus, nesănătoasă, pentru că e tratată ca să reziste pe drum şi pe raft. Şi au decretat că în farfuria unui bun ecologist nu trebuie să se afle alimente produse şi, eventual, procesate la mai mult de o sută de mile (circa 160 de kilometri, ceea ce ar însemna că strugurii sau vinul de Focşani nu sunt tocmai cuşer în Bucureşti). Şi au dat şi un nume acestui mâncător cu conştiinţă, stimulator al agriculturii, industriei şi neguţătoriei locale: locavor (foto 1), opus distavorului, care cumpără din hipermarket hrană adusă de la mare distanţă. Noul nume al ecologistului în ipostaza sa de fiinţă mâncătoare a avut un succes atât de mare, încât a fost desemnat de Oxford Dictionary cuvântul anului 2007 (evident, blamabilul distavor a fost ignorat).

Un bun ecologist este însă bun nu doar atunci când mănâncă, ci şi când, să mă iertaţi, face sex. În această ipostază el capătă numele de ecosexual sau vegansexual (despre cel din urmă termen ştim cu exactitate că a fost creat în 2007 de o cercetătoare din Noua Zeelandă). Un ecosexual nu are ce căuta lângă un partener omnivor sau, cu atât mai puţin, carnivor, a cărui piele miroase a mortăciune, sau lângă un partener care poartă îmbrăcăminte de piele sau de blană, ori care se deplasează cu altceva decât cu bicicleta, ori care foloseşte pomade şi alifii nevegetale sau apele