* Stelian Ţurlea, Orbi în tranziţie, Editura Fundaţiei PRO, 2003. S-ar părea că în literatură, ca şi în alte zone, ne lipseşte deocamdată "clasa de mijloc". Printr-un mecanism ce-şi are, desigur, legile lui, segmentul acela al meseriaşilor literaturii s-a mutat, s-a colorat diferit, a început să se confunde cu extrema "de sus", prin prea neta separaţie de cea "de jos". Voinţa de capodoperă - care poate întuneca şi cele mai lucide minţi - mai bîntuie epoca light a tututor relativizărilor noastre, atunci cînd nu e înlocuită de o tăcere dură, orgolioasă şi rece ca o lespede. Cu izul ei sociologizant cu tot, respectiva clasă de mijloc este "clasa" reală a literaturii, zona ei flotantă, cîtă vreme (aproape) orice autor în exerciţiul funcţiunii poate ajunge în ea. Dintre caracteristicile obligatorii ale scriitorului ce poate sta (o vreme, ca în toate stările materiei) în respectiva categorie, conştiinţa de sine este esenţială. El ştie unde e, ştie pentru cine scrie, e ironic şi stăpîn pe materia narativă, chiar dincolo de marginile permise de gustul altor vremuri, fără să cadă întotdeauna în autoreferenţialitate şi textualism. El spune povestea ca şi cum povestea nu ar fi tot aia, scrie un love story în epoca tuturor cinismelor (nu doar textuale) şi se priveşte (cu măsură?) în oglinda altor epoci (prozastice) decît cea actuală. Romanul Fetiţa al lui Mihai Zamfir, recent apărut la Polirom, într-o nouă şi foarte bună colecţie, volumul de povestiri al lui Bogdan Suceavă, Imperiul generalilor tîrzii, sau romanul lui Stelian Ţurlea, Orbi în tranziţie, se întîlnesc în această asumare a unei alte vîrste a prozei, în preeminenţa povestirii, dublate de o conştiinţă îngăduitoare a modelului: Nabokov la Mihai Zamfir, Márquez la Bogdan Suceavă, Emily Brontë la Stelian Ţurlea. Nici una dintre aceste cărţi nu vor să fie capodopere, ci cel mult reflexe ale unor capodopere din alte