Probabil că este unul dintre cuvintele-cheie din vocabularul vânzărilor la licitaţii, câtă vreme face referire la un aspect fundamental: anume faptul că opera este, într-adevăr, ceea ce experţii casei pretind că este. Şi că, deci, achizitorul nu a aruncat banii pe fereastră.
Trebuie precizat că lămuririle pe care încercăm să le aducem folosesc adesea termeni, situaţii şi elemente legislative din alte spaţii decât în cel românesc, care, în momentul de faţă, se află într-o fază de adaptare (rapidă şi profesionistă, însă nu pe deplin consolidată, mai ales din pricina carenţelor legale). Pistele sugerate pot fi însă utile cumpărătorilor români şi, poate, cândva, instanţelor legiuitoare.
Începem, din nou, cu definiţia de dicţionar a cuvântului (DEX, 2008):
AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Careesteconformcuadevărul, acăruirealitatenupoatefipusăla îndoială; recunoscutcapropriuunuiautorsauuneiepoci. (Despreacte) Întocmitcutoateformelelegale. şPr.: a-u-ţ -Din fr. authentique, lat. authenticus. Sinonime: adevărat, veritabil, curat, nefalsificat, original, veritabil, patent, original.
Chiar dacă, la noi, casele de licitaţii oferă certificate de autenticitate în anumite cazuri (sau, chiar, ca la Artmark, se angajează, prin regulamentul de funcţionare, să facă aşa ceva), ele nu au obligaţia legală de a oferi un astfel de act. Oricum, nu în nişte termeni riguros definiţi. De altfel, cuvântul "autenticitate" aproape că nu este pomenit în regulamentele de funcţionare ale caselor de la noi. În Franţa, casele trebuie să ofere nişte documente care să ateste gradul de autenticitate al obiectului vândut, iar cumpărătorul are dreptul să ceară eliberarea unui borderou de vânzare care să descrie în mod precis natura şi autenticitatea bunului dobândit. Nu este vorba despre nişte certificate propriu-zise, dar ele confirmă indicaţiile consemnate în