Despre intalnirile oarbe pe Internet s-au facut nenumarate filme. Pelicule cu doar doi protagonisti, in care actiunea se petrece intr-un spatiu limitat - de asemenea. Plot-uri cu victimele care devin calai, asijderea. Dar un film care sa combine toate acestea, parca nu. De fapt, originalitatea nu e un criteriu dupa care sa judecam „Hard Candy“.
Aceeasi poveste poate fi turnata in zeci de feluri, astfel incat fiecare vizionare sa aduca ceva cu totul si cu totul nou.
David Slade a ales doi actori - un el (Patrick Wilson) si o ea (Ellen Page) -, i-a inchis intr-o camera si le-a spus: „Copii, de voi depinde totul!“. Mai departe, filmul putea fi dus la capat si de un asistent de regie, pentru ca personajele si publicul se privesc, pret de 103 minute, ochi in ochi.
Fara a putea fi considerat genial, scenaristul a imaginat o desfasurare suficient de spectaculoasa a actiunii, astfel incat sa ascunda micile imperfectiuni sau momentele, destul de mul-te, de umplutura. Suspansul e dozat corect, asa ca nu ai timp sa te plictisesti.
Adevarata valoare a filmului sta in senzatiile pe care le provoaca spectatorului. Care senzatii difera de la individ la individ si mai ales in functie de sex. Cert este ca nimeni nu va ramane indiferent.
Trairile unui fotograf de 30 ani, pedofil si nu prea, prins in capcana de o adolescenta, inocenta si nu prea, sunt de natura sa trezeasca, pe rand, amuzament, indignare, groaza, satisfactie, nedumerire, repet, in functie de background-ul celui care priveste.
Fara a avea nimic cu adevarat memorabil, „Hard Candy“ trebuie vazut, chiar si numai pentru a va testa reactiile. E un exercitiu interesant.
P.S. Chiar daca nu se califica pentru o cronica, tin neaparat sa va recomand „Fosta mea super-gagica“. In afara de prezenta incantatoare a Umei Thurman, filmul a avut parte de un scenarist care i-
