Vineri, Florentin Florescu si-a lansat volumul de debut. Cartea contine reportajele publicate de Florentin Florescu in Monitorul. Vreo citeva generatii de jurnalisti botosaneni din anii mai din urma s-au tot ciocnit cu o mare problema. Fie ca au ramas, putini ce-i drept, in breasla, fie ca au apucat-o pe alte drumuri, nici unul nu stie cum face Florica de scrie asa bine. Adevarata masura a talentului lui Florentin Florescu o ai nu citind fragmentele, bucatile ce apar in ziar. Reportajul ca specie literara este pe cale de disparitie la fel si cartile de reportaj. Eu nu m-as incumeta sa numesc "Caruta cu moldoveni" o carte de reportaj. Am citit cu sirg, si cu zimbetul din coltul pe care-l pomeneste directorul "Monitorului" George Lazar in prefata cartii, majoritatea reportajelor lui Florica. Mi-aduc aminte despre batrinica ce il indruma pe colegul nostru spre nu stiu ce sat uitat de lume, aratind in toate directiile. O cunosc, ii stiu broboada neagra si vocea suierata printre amintirea zimbetului de odinioara, am vazut-o si eu prin cele doua rinduri ale lui Florica. La fel cum stiu mirarea moldoveanului get-beget, crescut pe acordurile formatiei ce cinta la mai toate nuntile din sat, in fata mega-spectacolului mega-starului Michael Jackson. Nu mai spun de ironia fina, ce musca adinc din toate metehnele moldoveanului, ironie pe care Florica o aplica pe sine si care ironie este desigur, alaturi de "tirsala", un dat genetic al nostru, al moldovenilor. Ceea ce uimeste la reportajele sale este faptul ca se deschid in fata cititorului, indiferent daca acesta buchiseste pe silabe sau daca este experimentat in ale lecturilor profunde. "Caruta cu moldoveni" nu este o carte de reportaje, de piese dispersate puse intre aceleasi coperti fara discernamint. Greseam cind credeam ca Florica scrie la intimplare, dupa cum ii vin subiectele si dupa cum are chef, el intotdeauna s-a ghidat