Ca să ajungi în ATI-ul de la Bagdasar Arseni trebuie să treci de o pasarelă lungă cu geamuri de-o parte şi de alta. E o construcţie nouă menită să lege Centrul de Excelenţă de corpul mai vechi al spitalului. În fapt, pasarela e cea mai bună cameră de vizite, locul unde bolnavii care pot merge se întâlnesc cu rudele venite să îi vadă. Aşteptarea se face în faţa uşii securizate a secţiei, unde accesul se face cu o cartelă.
Azi e puţină lume, însă: aproape pustiu. Intrarea în ATI se face pe baza unor liste de vizită. Măsurile au fost înăsprite după sosirea din Muntenegru a pacienţilor din autocarul morţii.
Patru femei au ajuns la secţia ATI Bagdasar. Sunt internate în prima cameră din stânga, cea folosită îndeobşte pentru post-operator. E mai mereu plin acolo, într-un flux constant. Să faci loc în mica rezervă, e o performanţă în sine pentru un astfel de spital.
În lunga mea şedere în acest loc, am văzut oameni venind şi plecând, am văzut cazuri grele sau disperate, oameni care căutau aici ultima speranţă.
Nu am reuşit să obţin însă acea aparentă detaşare pe care o capătă oamenii care lucrează aici. Nu m-am obişnuit niciodată cu ceea ce se întâmpla, trecând de la emoţii la frică. E adevărat, asta şi pentru că într-o astfel de secţie a spitalului, pacienţii nu prea vorbesc între ei, iar vizitele sunt scurte, de câteva minute. Bolnavii stau de obicei dezbrăcaţi, cu diverse tuburi înfipte în ei. Rănile le sunt vizibile, ca şi cusăturile operaţiilor. O parte din ei sunt intubaţi, cei mai mulţi având şi o ploscă atârnând în jos. Aici învaţă să respire din nou. Da, nu ştiam. Se poate învăţa să respiri din nou cu ajutorul unui aparat. Aici se învaţă să mergi din nou sau să-ţi mişti mâinile. Aici înveţi să te desprinzi din nou de patul de care nu s-au mai dezlipit de luni.
În ATI nu se merge la baie sau la veceu. Aici se foloseşte plosca. Te ajută