Domnul S. este instalator. Din ăla vechi, care ştie meserie, nu din ăştia care au apărut acum, ciocănari care ştiu doar să schimbe o garnitură. Domnul S. lucrează în branşă de 40 de ani. A lucrat şi la întreprinderea de stat. Întreprinderea de instalaţii a fost falimentată după Revoluţie şi apoi privatizată. Domnul S. a considerat asta o mare şi ticăloasă nedreptate, deşi niciodată nu a trăit numai din salariu, deşi era mai mult pe la „ciubucuri“ în timpul de muncă, adică la lucrări pe cont propriu. Domnul S. este din şcoala veche de instalatori care se opun din motive principiale ideii de a rupe chitanţă şi a plăti impozite pe ce cîştigă din „lucrări“: cum adică să plătesc impozit, doar sînt banii mei, nu? Poate vorbi o oră încontinuu despre cît de corupţi sînt politicienii şi cum ne era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Asta deşi domnul S. este unul dintre puţinele exemple de succes în capitalism din blocul de muncitori în care am crescut, cu oameni care, în general, s-au situat de partea pierzătoare a tranziţiei. Cei mai mulţi posedă ca unic lucru de valoare chiar apartamentul în care locuiesc, cumpărat pe nimic de la stat imediat după revoluţie. Mulţi regretă acum că nu le-au vîndut cît erau scumpe şi nu s-au mutat la ţară, de unde au venit. Nu şi domnul S. El a cumpărat încă un apartament în acelaşi bloc şi un magazin mic, de cartier, în vecini. Cu lucrările de instalaţii şi cu magazinul, domnul S. este un om înstărit. Munceşte ca un american, toată ziua, trebăluieşte la ţevi, aduce marfă la magazin, meştereşte la maşină. Nu s-ar zice de nici un fel că domnul S. este de vreo zece ani invalid şi primeşte pensie pe caz de boală de la stat. A descoperit şmecheria cîndva prin anii ’90: mergi o dată pe an la o comisie medicală, dai şpagă, primeşti pensie. Vorba vine că „mergi“, de fapt nu-i vezi pe doctori la faţă niciodată, dai şpaga la asistentă. E ca o invest