Mi-l imaginez la vârsta de şase ani. Nu e din cale afară de greu. Mă ajută o fotografie, găsită din întâmplare şi făcută pe când avea doi ani. În acea imagine îngălbenită un pic de patina timpului acel heruvim căzut pe gânduri se află între părinţii săi tineri, frumoşi ca nişte zei. Mi-l închipui neastâmpărat, căutând ceva de negăsit împreună cu straniul Iuliu Uroy, despre a cărui viaţă nu se ştiau prea multe în Berinţa. Ce personaj de roman, mi-am spus, când am aflat câteva întâmplări cu acest nici savant, nici profesor, nici preot, nici sfânt, şi savant, şi profesor, şi preot, şi, probabil, sfânt. Ce noroc, Doamne, pe capul acelui pui de om! Învăţa cu Iuliu Uroy franceză, italiană, latină. Făcea insectare. Apoi, cum să treci cu vederea lecţiile de astronomie, făcute pe viu, alături de învăţătorul ce-l scotea din casă, spre necazul mamei sale, târziu, după miezul nopţii, pentru a-i arăta constelaţiile. Iuliu Uroy l-a salvat pe preotul satului atunci când – abia veniţi, după ce, în curtea bisericii, au făcut ţăndări icoanele – ruşii l-au pus la zid pe servul Domnului.

Azi acel pui cu privirea răsfoind cartea cerului noptatic, om în toată legea şi puterea acestui cuvânt, acel pui de altădată ce căuta, ţinut dă mână de învăţătorul său, constelaţiile, devenit, el însuşi, un Învăţător, devenit un Magistru, ţine de mână, metaforic vorbind, ucenici în arta romanului. Desigur, atunci când nu-şi ţine de mână la propriu nepoţii. Azi acel pui de om e un bărbat înalt, frumos, ce păşeşte, descins în capitala ţării din inima Maramureşului, în cea de-a treia tinereţe. E unul din bărbaţii mari ai acestui neam, care a dăruit literaturii române un raft de cărţi, o bună parte (dacă nu majoritatea!) din romanele d-sale – între care „Absenţii”, „Orgolii”, „Feţele tăcerii” şi altele – publicate în urma trecerii prin furcile caudine ale cenzurii ceauşiste. Marele Gusti, cum îi s