Traian Basescu nu a ascuns divergentele de opinie dintre Romania si principalele puteri occidentale in privinta independentei provinciei Kosovo nici atunci cand s-a aflat la Cotroceni, la o conferinta de presa comuna cu presedintele Sarkozy. Din acest punct de vedere, e prima oara cand Bucurestiul se afla pe o lungime de unda diferita in raport cu Washingtonul si cu Londra, intr-o chestiune majora de politica externa. Doua sunt motivatiile vehiculate in spatiul public autohton pentru aceasta atitudine. Prima pare relativ artificiala. Tine mai degraba de un fel de mitologie a relatiilor dintre cele doua tari considerate speciale, privilegiate. In parte, aceasta conceptie, adoptata de multi in baza unor argumente in principal emotionale, isi are originea in discursul oficial promovat in perioada regimului Nicoale Ceausescu fata de fosta Iugoslavie condusa de Tito, ca o expresie a distantarii simbolice a Romaniei in raport cu Moscova, mai ales dupa episodul invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia. Sigur, nimeni nu contesta faptul ca intre cele doua tari nu a existat niciun contencios istoric major, dar de aici pana la a vorbi de un fel de fratie care traverseaza veacurile e o cale lunga. Iar daca in zona Banatului s-au dezvoltat in mod natural relatii speciale intre cele doua comunitati, existenta unui liant special intre sarbi si romanii din Moldova, Dobrogea sau Ardeal e extrem de discutabila. De altfel, chiar faptul ca sarbii si rusii mentin relatii cat se poate de cordiale, in timp ce, in Romania, perceptia marelui vecin de la Rasarit e preponderent negativa, pune probabil niste accente corectoare pe acest gen de aprecieri. Al doilea motiv are la baza insa o serie de temeri cat se poate de concrete. Romania, ca si Spania, care are probleme cu Tara Bascilor, sau Grecia, din cauza relatiei cu Macedonia, ca sa nu mai vorbim de Cipru, o tara d