Există creaţie valoroasă într-o societate respectată de artist? Una care l-a hrănit şi care i-a asigurat bunăstarea? Sigur că da. Sînt opere create la curţile autocraţilor, care au străbătut secolele şi care respiră şi în prezent. Nu la acestea mă voi gîndi acum. Ci la muzicile izvorîte ca un strigăt antisistem.

În ultima jumătate de secol, muzica a fost un vehicul blindat, împotriva căruia nu s-a găsit prea uşor proiectilul penetrant. Şi spre a găsi argumente, ar trebui să ne întoarcem la mişcarea populaţiei de culoare din Statele Unite, pentru drepturi sociale, de la începutul anilor ’60. A fost Sam Cooke un anarhist? La început, cu siguranţă că nu. Apoi, cînd a observat că versurile sale merg atît de bine la sufletul celor fără de carte, oropsiţi şi obidiţi, a devenit mult mai vehement în abordare. Melodii ca „Chain Gang“ sau „A Change Is Gonna Come“ au contat mai mult în lupta cu sistemul decît sute de avocaţi sau mii de activişti într-ale lobby-ului. Era perioada cînd astfel de ieşiri împotriva sistemului erau pedepsite. Iar Sam a murit în mod straniu, împuşcat în decembrie 1964, după o ceartă cu o doamnă recepţioner într-un motel californian. Tot cam pe atunci, un oarecare Robert Allen Zimmerman lansa două dintre imnurile mişcării de protest de dincolo de Atlantic. „Blowin’ in the Wind“ şi „The Times They Are a-Changing“ l-au făcut celebru pe Bob Dylan. Desigur, era o perioadă fastă întru găsirea de subiecte fierbinţi. Şi tot o întîmplare nefericită a avut darul de a-l calma pe protestatar. Pe 29 iulie 1966, pe cînd se afla în şaua motocicletei sale, Dylan a suferit un accident ale cărui detalii au rămas chiar şi acum învăluite în mister. Avertisment divin sau pămîntesc? Cert este că, după trei ani în care mesajele sale se aflaseră în prim-planul luptei, menestrelul a ales să petreacă următorii opt ani departe de mulţimea dezlănţuită. Şi tot din acea