Cred ca avem nevoie de altceva, mai profund şi mai realist, ceva ce nu ţine de guvern, de politic sau de context. Cred că este necesară o schimbare a paradigmelor în care gândim educaţia şi şcoala, elevul şi învăţarea, evaluarea şi finalităţile din procesul educaţional. Zilele trecute OECD a publicat rezultatele de la ciclul PISA 2012 şi am avut din nou ocazia să constatăm cu tristeţe că elevii noştri se situează pe ultimele locuri... Nu, nu este o noutate! Ştiam acest lucru încă din 2000, când România a participat pentru prima data la o testare PISA. Şi atunci, ca şi acum, am fost ocupanţii ultimelor locuri. Şi acum, ca şi atunci şi ca de fiecare dată când s-au publicat rezultatele am început să acuzăm, să blamăm, să găsim sau să inventăm scuze şi să căutăm vinovaţii. La 13 ani de la prima participare rezultatele sunt aproape la fel. Prin urmare, reacţiile ce au urmat (pentru că de măsuri, strategii şi politici concrete în această direcţie nu poate fi vorba) nu au produs niciun efect pozitiv. Profesorii acuză guvernele, care au plasat şi continuă să plaseze educaţia şi copiii pe ultimele locuri în ierarhia priorităţilor lor, ceea ce, evident, conduce la „performanţe” ce ne poziţionează elevii pe ultimele locuri! Profesorii noştri predau fără asumarea rolului de actori cheie în procesul de învăţare şi spun că elevii nu învaţă şi, prin urmare, îşi merită locul. Cei mai mulţi dintre profesori sunt demotivaţi, nemulţumiţi şi neîncrezători, lipsiţi de pasiunea învăţării şi fără speranţă (şi au suficiente motive să fie aşa). Dar, cel mai trist este că toate aceste lucruri sunt duse în clase şi transmise elevilor. Un profesor demotivat, nemulţumit şi frustrat nu poate motiva copiii să vină la şcoală şi să înveţe. Un profesor lipsit de entuziasm nu poate inspira copiilor încredere şi speranţă în viitor. Pe de altă parte, părinţii nu ştiu încă (după 13 ani) despre ce este vo