Dacă generaţia milenaristă nu l-ar fi avut pe Marius Ianuş, un ideal troublemaker publicitar, neîndoielnic că ea ar fi fost, astăzi, la fel de "cunoscută" precum Constantin Acosmei. De peste un deceniu, acest poet straniu, de un fantastic al banalităţii (cu formula lui Lucian Raicu), se lăfăie într-un underground provincial, publicându-şi acelaşi titlu tot la edituri obscure. După faimoasa editură Pan din Iaşi, după celebra Vasiliana din aceeaşi urbe, a venit rândul mai titratei Vinea să editeze Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei, oferindu-i, cât de cât, posibilitatea unei întâlniri cu cititorii şi criticii literari. Ca prin vis, îmi amintesc de o întâlnire cu autorul, un ins cu figură de călugăr rus, la un Târg "Gaudeamus". Mi-a dat oare cartea, într-una din cele trei ediţii ale ei? Nu mi-a dat-o? Greu de răspuns. Tot ce pot să spun e că exemplarul pe care îl am acum în faţa ochilor l-am luat cu împrumut.
Placheta, în interior, are mai mult spaţii albe decât şiruri de versuri; şi se citeşte, în mod normal şi la o viteză medie de lectură, în jumătate de oră. Nu mai mult. După ce ai citit-o, însă, te freci la ochi, îţi masezi uşor tâmplele şi o iei de la început. După care o laşi deoparte. Şi o reiei a doua zi, trecând prin aceleaşi file mai mult albe decât tipărite şi mai degrabă comune decât poetice. N-aş vrea să se creadă că am făcut o fixaţie fetişistă pentru Jucăria... lui Constantin Acosmei; dar nici n-aş fi crezut că mai este posibil un continuator necrispat al lui Bacovia, tocmai în acest ultim deceniu al turbulenţelor şi revoluţiilor literare.
În fapt revoluţia lirică, şi în cazul marelui model, şi în cel al bibliografului bărbos de la Iaşi, există. Ea nu contestă nimic la suprafaţă şi nu distruge, cu o retorică a penalizării, formulele consacrate. În schimb, dislocă noţiunea de poezie, luându-i acesteia centrul de greutate şi risipindu-l,
