Se poate spune şI scrie foarte mult. Şi avansa / emite enorm de multe banalităţi. Despre scris. Experienţe personale, poveşti şi istorii reale sau mai puţin, tehnici credibile sau mai puţin creditabile.

De la scribul antichităţii egiptene – care era doar un simplu slujbaş – s-a ajuns la în-scrisurile oficiale şi mult mai apoi la cele personale. Literatura se naşte mai tîrziu, cînd menţionarea unor fapte istorice sau a unor întîmplări cu iz eroic capătă dreptul de a supravieţui timpului curent. Şi tot aşa, cum necum, scrisul, uneltele lui şi cei puşi să le utilizeze trec prin secole precum norii pe cerul infinit al timpului risipit. Vorbe. Noţiunea de scriitor apare tîrziu pe scara istoriei, dar lucrurile se precipită abia în ultimele trei-două-unul secole. Cînd producerea de carte capătă proporţii industriale. Devine o afacere, creaţia se diversifică, oferta devine compatibilă cu cererea. Iar emitenţii de texte, de toate felurile, devin persoane onorabile. Ultimele decenii, cînd maşina de scris şi computerul au înlocuit elegantul toc şi cerneala, stiloul şi pixul cu bilă şi hîrtia, iar topurile de A4 nu se mai îngrămădesc pe birourile scriitorilor năpădite de stick-uri, DVD-uri şi fel de fel de instrucţiuni de folosire, numărul celor care scriu a devenit greu de evaluat. Enorm. Toată lumea produce texte, atunci cînd nu emite mesaje, SMS-uri, e-mailuri şi nici nu mai suntem siguri de ultima descoperire în materie. Poate chiar de ieri. Ce este literatura? O anexă de lux a scrisului. Tone de cărţi, explicaţii, justificări, analize experte şi glose savante însoţesc un domeniu aparent simplu. Primele litere, ma, mama, ma, ma no, manolescu – o glumă amicală, pentru România literară care ne-a solicitat un pdv... – ta, tata, ta to, Tatoiu – toată ziua la televizor, copiii prind repede literele şi cuvintele. Ce devine literatură? Pe vremea lui Boileau erau parcă ni