În istorie, deseori, iluziile, utopiile după care au alergat comunităţile, au stimulat energii nebănuite şi au creat civilizaţii.

Cultural vorbind, primul loc de viaţă al omului este grădina din Eden. Alungat din paradisul comuniunii cu Dumnezeu, alungare asimilabilă unei autoexilări, protopărinţii noştri au trebuit să-şi asigure traiul muncind într-o natură deseori potrivnică. Trăind în ea, până în zilele noastre, cu nostalgia acelui loc binecuvântat. Dacă grădina a fost pierdută prin încălcare de reguli, în fapt nici astăzi nu prea respectăm reguli, prima cetate apare ca un refugiu. Omorându-şi fratele, Cain a construit-o pentru a se păzi de semenii lui. Oraşul cetate, ca loc securizat, şi grădina din el, ca gest cultural întocmit pe amintiri paradisiace, sunt forme de civilizaţie ancestrale evoluând în istorie de la puncte izolate în natură, la zone deschise, în expansiune, copleşitoare pentru natură. În acest tăvălug civilizator (?!), grădina, imagine a naturii în spaţiul construit a avut un drum semnificativ denotând, paradoxal, distanţarea de natură.

În istoria civilizaţiei sunt, în principiu, cinci atitudini distincte. Prima e grădina chinezească. Ea e o recreare a naturii în esenţa ei, folosind piatra, apa, planta în definirea unui spaţiu al meditaţiei, al profunzimii spirituale. Omul nu se opune naturii, o studiază, îi înţelege tainele pentru a trăi în armonie cu ea şi pentru a deveni el însuşi mai puternic. A doua atitudine distinctă e grădina arabă. Imaginată într-un climat excesiv, e complementară construcţiei. Casa, grădina, apa, compun împreună arhitecturi destinate explicit relaxării, desfătării, bunului trai. Urmează ampla grădină franceză. Ea vorbeşte de atotputernicia creativităţii umane. Natura se supune ei în compoziţii simbolice, cu perspective complexe, cu o mare varietate de forme controlate. E un imn adus raţiunii, dar şi plăcer