Aceste cuvinte ii apartin lui Cristian Badilita, referindu-se de fapt la ceea ce ramane ascuns privirilor noastre superficiale si nu are nici o legatura cu triumfalismul BOR. Randurile ce i-au fost inspirate valorosului carturar de alegerea noului patriarh pun inca o data degetul pe o rana veche a poporului nostru si a capilor lui.
De curand, BOR l-a canonizat pe mitropolitul Varlaam, ceea ce, evident, este laudabil, dar, cum se intreaba autorul amintit, de ce ne incapatanam sa ramanem in trecut si sa neglijam prezentul? Oare secolul XX nu ofera destule exemple de personalitati care s-au jertfit pentru Hristos si care merita canonizarea? De ce trebuie sa se astearna patina vechimii peste numele celor credinciosi ca astfel ei sa devina "credibili"? E Biserica noastra prea prudenta si nu vrea sa riste? Dar ce fel de atitudine duhovniceasca este aceasta? Cum sa curatim aceste vremuri de mediocritate si cinism daca nu avem curajul prin temeinica judecata si implorare a Duhului Sfant sa umplem cerul de sfinti?
In istoria culturii, fotoliile clasicilor sunt, la randul lor, numarate. Nu oricine are sansa sa ajunga un clasic in viata. Un autor valoros, un plastician remarcabil, un muzician eminent au de asteptat ca sa ajunga printre nemuritori. Dar, pe de alta parte ei, stiu ca judecata de valoare este relativa, si deci si clasicizarea nu are destula persuasiune. Dar aici suntem mereu pe pamant... In cazul canonizarii insa lucrurile se schimba. Vorbim, bunaoara, de 17 ani incoace de N. Steinhardt cu cea mai adanca pretuire. "Jurnalul fericirii" a fost editat in mai multe randuri. Tirajele s-au epuizat. Apoi felul in care a fost crestinat in puscarie a capatat o valoare paradigmatica. Predicile sale din "Daruind vei dobandi" sunt, la randul lor, citate si considerate de tot mai multa lume o autentica sursa de intelepciune. Exista aproape o unanimitate in randul oame
