Traian privea spre vîrfurile mestecenilor stînd pe spate în iarba răcoroasă şi cu fir subţire a pădurii, întretăiată de pături de frunze uscate. Se întreba ce i-o mai aduce lui bunul Dumnezeu. Căci pînă atunci, cînd stătea plimbînd dintr-o parte în alta a buzelor o mlădiţă de coada şoricelului, întinzînd mîna arareori după cîte o mură din grămăjoara strînsă alături, pe care o mesteca fără a lăsa mlădiţa dintre buze, Dumnezeu îl dăruise cu bune. Nu şi lumea, dar Dumnezeu da. Se născuse în 18 noiembrie 1917, într-o familie săracă, din cătunul Aroneşti, răsfirat pe o pantă a Muntelui Mare din Apuseni, arondat comunei Bistra, de pe Arieş, într-un neam sărac de ţapinari. Tatăl său îl făcuse în răstimpul scurt al unei permisii primite pentru fapte de arme în Galiţia, în armata chesaro-crăiască. Nu-l mai văzuse decît în poza făcută în uniforma cenuşie de soldat al imperiului, dar mama îi spunea de copil că, dacă vrea să-l vadă pe taică-său, să se uite în oglinda mică, aşezată în ramă din lemn de trandafir, pe care o ţineau pe colţarul cel bun din cameră. Ţapinar era şi el, ca tata, vînjos ca paltinii înalţi pe care îi dobora şi din cîteva mişcări bine cumpănite îi curăţa cu securea de crengi, despuindu-l de fala ramurilor lui, rămase grămăjoară alături, spre a se usca şi a fi luate de vreascuri pentru aprins focul în iarnă. S-a căsătorit pe 28 decembrie 1938, după Crăciun, cu o fată tare frumoasă, pe măsura lui, din cătunul învecinat, Poi. Maria lui Goia i-a adus o zestre bună – ai ei le-au dat şase napoleoni de aur cu care şi-au ridicat o casă, chiar lîngă cea a socrilor – aşa a fost condiţia şi Traian n-a comentat-o, deşi a cam intrat în rîsul Aroneştilor că s-a vîrît cu voie sub pulpana soacrei, altfel însă femeie blîndă şi bună, frumoasă chiar la vîrsta ei. Dar Maria lui era frumuseţea raiului pe pămînt şi mulţi o tînjeau, poate şi de aici vorbele pe care Traian,