- din jurnalul unui cetăţean -
"Necetăţenia" este o formă de docilitate pe care trebuie să o înveţi în tranziţia către cetăţenie. Cetăţenia nu ţi se dă, se dobîndeşte, iar pentru a o dobîndi, trebuie să te dresezi să devii un bun cetăţean resemnat, împăcat cu legile şi cu ceea ce astăzi a mai rămas din denumirea de stat.
Cînd mi s-a propus să scriu acest articol, am luat-o ca pe înfruntarea finală cu mine însămi, înfruntarea identităţii moştenite şi a celei asumate. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre originile mele, mai mult chiar, am încercat să evit de fiecare dată discuţiile despre „de unde eşti?“. În primii ani de studenţie, mă lepădam de identitatea mea, ca un apostol necredincios, fără să mai aştept cîntatul cocoşilor. În afară de colegii mei de facultate, era greu să afle cineva că vin de dincolo de Prut. Îmi purtam identitatea ca pe o povară, ca pe o ruşine neasumată, un fel de eroare pentru care nu puteam răspunde, dar nici nu o puteam îndrepta.
În cei cinci ani ai studenţiei mele aici, am învăţat că răspunsul la întrebarea „de unde eşti?“ aduce inevitabil după sine discursuri nostalgice: despre România Mare, pactul Ribbentrop-Molotov, posibila sau imposibila Unire, Podul de flori, rude îndepărtate sau prieteni aproape uitaţi – temele curg în funcţie de vîrsta şi amintirile partenerilor de dialog. Alteori, surprind cum discuţiile se transformă uşor în monologuri plictisitoare, aproape onirice, şi mă întreb dacă acea Basarabie există cu adevărat sau e o Ruritanie desprinsă din vechile tratate de istorie ale unor autori interbelici.
De cele mai multe ori însă, sînt asaltată cu întrebări care aşteaptă confirmarea unor stereotipuri. E adevărat că la voi se spune aşa? Că numiţi lucrul acesta astfel? Sau e adevărat că în Chişinău se întîmplă asta? – sînt primele reacţii cărora am învăţat deja să le fac faţă şi cum, de obicei, nu
