Lily (Elena) Maican a-mplinit la 1 mai 90 de ani. S-a nascut la Galati. E o doamna mititica si vioaie, are par alb si fascinanti ochi albastri, cu care nu mai vede foarte bine. Isi imparte apartamentul de pe Calea Victoriei – de fapt o garsoniera dubla – cu o pisica maidaneza dungata, obraznica si credincioasa. Actrita timp de 50 de ani, doamna Maican a fost sotia (cea de-a doua) a unuia dintre cei mai importanti regizori ai perioadei dintre razboaie si imediat dupa – Aurel Ioan Maican. Fotografii ale lui sint peste tot in casa de pe Victoriei, cartile au semne la paginile in care se vorbeste despre Maican. Lily Maican nu mai poate citi de mult, iar singurul ei insotitor constant e radioul – probabil e unul din ultimii ascultatori fideli ai Actualitatilor si Muzicalului. Ceea ce nu-nseamna ca doamna Maican e singura. O viziteaza multa lume, si ii place sa povesteasca tuturor, in labirinturi care se-ntorc la Virsta de aur, despre lumea teatrului din Romania anilor ’50, ’60, ’70, ’80...
Ati inceput sa jucati de cind ati venit de la Galati in Bucuresti?
Eu am inceput sa joc de la 17 ani.
Cind am venit in Bucuresti, am stat pe strada Occidentului, asa se chema atunci, acum nu mai stiu cum ii zice. Stateam la o doamna care era un fel de ruda cu mine; acolo m-am intilnit cu Emil Popescu. Alaturi statea un tenor, nu mai stiu cum il chema, care atunci repeta Contesa Marita. Si odata am iesit eu din curte cintind, si Popescu m-a chemat la el: „Ia vino-ncoa, don’soara! Fata asta are o ureche... Ia spune, nu vrei sa lucrezi la teatru?“. Eu si la Galati, cu studentii am jucat teatru, cind eram copil; tatal meu lucra la CFR, si CFR-ul avea o casa unde se facea teatru, erau si copii care jucau, tineri, studenti.
Asa am inceput sa joc la Bucuresti, multumita lui Emil Popescu, baiatul Lolei Popescu. O familie de mare cultura, el avea un
