„Sunt mort. Sunt ani buni de când orice iluzie mă ocoleşte. E ca un blestem!“, îmi spune un prieten care a pierdut, rând pe rând, capacitatea de a visa, de a spera, dorinţa de a trăi.
Iubirea veşnică, eternitatea, fericirea sunt iluzii care ne însufleţesc căutările, rătăcirile, drumul... Frântura de vis, extazul ne încarcă pentru a trece mai uşor peste rutină, eşecuri şi drame. Pentru iluzia tinereţii fără bătrâneţe s-a inventat bisturiul, pentru cea anti-singurătate, reţelele de socializare online, pentru cea a dragostei fără de sfârşit, relaţiile în care construim, pe lângă castele de nisip, fortăreţe în suflet.
„Mi-e dor să mai fiu naiv, să mai cred în miracole, în vindecări, în iubire, mi-e dor să-mi fie dor... aş suferi cu plăcere pentru fiecare iluzie neîmplinită, aş prefera să fiu deziluzionat pentru că asta ar presupune o bază solidă de iluzii pe care să le fi nutrit, o bogăţie interioară de idei şi aşteptări care să-mi fi hrănit sufletul", a continuat el, pe acelaşi ton stins. Să-l ascult e tot ceea ce mi-a mai rămas, căci el a pierdut până şi iluzia unui sfat bun de la un prieten.
Şi povestea vieţii lui curge agale, printre virgule şi paragrafe. În registrul grav, apelez totuşi la iluzia umorului. O glumă, care să-i smulgă un zâmbet, îi umezeşte ochii. Lângă el, singura iluzie care-mi stăruie este că nimic nu ţine o veşnicie. Asta da, consolare.