Nu sunt un ciclist profesionist. Nici măcar amator nu pot spune că sunt. Am o bicicletă destul de bună de câteva luni. Şi prea puţin timp să o folosesc. Am plecat în caravana „Cu bicicleta la mare“ fără bicicletă, mai mult pentru că la precedentele ediţii am cunoscut oameni extraordinari. Ei m-au convins să-mi iau bicicletă, iar acum au reuşit să mă urce pe ea şi într-o probă dificilă. Foarte dificilă. Extrem de dificilă. Cât de dificilă? În prima zi am parcurs ultimii 50 de kilometri din cei aproximativ 130 ai zilei, până la Călăraşi. Am mers încet, în coada plutonului, pe suprafaţă în mare plată, pe soare şi suprafaţă bună, fără vânt sau ploaie. Suficient de plăcut ca să mă conving să urc pe bicicletă şi a doua zi, încă de dimineaţă. Văzusem graficul traseului, ilustrat şi aici, ştiam distanţa, văzusem şi prognoza meteo. Dar n-am înţeles probabil mare lucru. Am rezistat aproape 20 de km, până la primul punct de alimentare. Apoi, pe prima căţărare din al doilea tronson, am realizat că mi-am depăşit puterile. Gâfâiam, picura, iar picioarele cedau. E fascinant cum de pe bicicletă căţărările care urmau păreau uriaşe când trebuia să urci, apoi însă, la capătul lor, ai fi zis că abia dacă e vreo pantă. La fel cum şi fotografiile te pot păcăli.
Graficul acesta reflectă însă realitatea traseului, chiar dacă scara e deformată pentru ilustrare. Aproape 170 de km în a doua zi, permanent pe dealuri, cu înclinaţie şi de 10%. Pe grafic nu se vede însă ploaia care a declanşat a doua zi codul portocaliu în zonă. Nu se vede nici vântul care a bătut din faţă, nici şoseaua adesea denivelată, cu gropi sau cu piatră cubică. Şi nu apare nici faptul că finalul s-a consumat pe întuneric, când toate obstacolele astea s-au înzecit parcă.
Fără să fiu specialist în ciclism pot spune că proba de duminică poate face fără emoţii parte dintr-un tur ciclist profesionist, mai ales
