Am publicat în 2007 un Jurnal secret care mi-a adus mai multă preţuire şi simpatie decît miile de articole şi zecile de cărţi de critică literară pe care le-am scris de-a lungul vieţii. La una dintre lansări, organizată la Lăptăria lui Enache, au vorbit Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, iar la cea de-a doua – Sandra Stoicescu şi Liana Pătraş (acum, Alexandru). Chiar şi adversarii mei literari mă felicită pentru această carte, uneori involuntar, vrînd de fapt să mă ironizeze: „Vai, domnule Alex Ştefănescu, n-am apucat să vă citesc jurnalul, l-a luat soţia mea şi nu l-a mai lăsat din mînă!“. Editura Corint a tipărit în 2010 o a doua ediţie, la cererea librarilor.

Sînt încîntat ca o fată bătrînă cerută în căsătorie de Brad Pitt. Dar... există o problemă.

Aproape toţi cititorii mei, bine sau rău intenţionaţi, au o nedumerire: cum poate fi „secret“ un jurnal publicat? Publicat nu după moartea autorului, din iniţiativa unor succesori abuzivi, ci destinat de la început, chiar din momentul scrierii lui, publicării.

Explicaţia este următoarea: am scris jurnalul ca şi cum ar fi secret, deşi ştiam că va apărea (întîi în reviste şi apoi într-o carte). Scriindu-l astfel, am polemizat, indirect, cu alţi autori de jurnale, care nu merg cu sinceritatea pînă la capăt şi, mai discret sau mai vizibil, îşi înfrumuseţează imaginea şi îşi justifică a posteriori acţiunile. Cînd scriu despre ei înşişi, scriitorii români n-au forţa morală necesară ca să se descrie aşa cum sînt. Ori nu ştiu cum sînt, ori ştiu, dar nu vor să se ştie cum sînt. De la Marin Preda (care pare cel mai firesc-sincer dintre toţi) şi pînă la Adrian Marino (care pare o instanţă intransigentă şi incoruptibilă), ei se prezintă invariabil într-o lumină favorabilă, povestind sau sugerînd că au avut succes la femei şi că au creat o operă insuficient apreciată de contemporani. Gabriel Liiceanu declară, în