Pe cat de debordante sunt cv-urile unor artisti dintre care unii abia si-au incheiat studiile, pe atat de minimal este al lui Simionescu. Un artist introvertit, cu aparitii publice discrete pe care, fara sa-l cunosc personal, l-as asemui cu Florin Mitroi.

Dintre declaratiile lui, facute cu zgarcenie, m-a uimit una absolut singulara: "Cel mai mult ma preocupa sa devin un om mai bun". Sigur ca un artist care atribuie artei/ meseriei pe care o practica o astfel de functie ar merita numai si pentru atat toata admiratia. Sa mai crezi in functia formativa a artei si sa-ti axezi munca artistica in jurul acestei convingeri e rarisim. Fata de senzatia generala de deja vu pe care ti-o lasa o mare parte a artei de azi, sculpturile si desenele lui Simionescu intriga. Ce e cu aceste personaje mitologice/ simulacre de eroi care se numesc Agamemnon, Hefaistos sau cu acel cavaler ecvestru cu alura lui usor donquijotesca? Sau cu acel tap ingenunchiat care se inscrie grafic in spatiu, mai curand ca o trasatura de daltita pe placa de gravura care sfasie materia dura si lasa o dara de aschii in jurul ei? Turnate in bronz sau modelate in ceara, aceste sculpturi recicleza intr-o formula personala amintiri arheologice cu un sens al modernitatii de inceput de secol XX, in care Picasso se amesteca cu Giacometti si amandoi cu Paciurea.

Simionescu are constiinta faptului ca, prin obsesia acuratetei mestesugului se distanteaza atat de conceptualismul contemporan, cat si de orice imagine care cultiva efemerul sau virtualul si ca, procedand asa, se inscrie pe o linie oarecum periferica a cercetarii plastice de azi. Sculptura lui vrea sa pastreze sensul concretului. Materialitatea, prezenta fizica a obiectului conteaza enorm pentru Simionescu. Uneori lucrarile lui sunt hieroglife spatializate, modalitati nesculpturale care aduc in tridimensional desenele sale suave si gracile