Dragă mamă, îţi mulţumesc din suflet că, atunci când eram mică şi proastă, mi-ai salvat viaţa de un milion de ori, deşi te cam uram pentru asta. Nu mă lăsai să-mi răstorn în cap cratiţa cu apă fiartă, nici să bag cuie-n priză, nici să tund păpuşa cu satârul. Erai cam rea cu mine. Uite urmarea: trăiesc şi azi bine-mersi, fie şi ca să le fac altora nervi.

Bunăoară, cu tot respectul cuvenit, am să pun şi eu o întrebare, fiindcă văd că majoritatea ezită. Bunica lui Ionuţ chiar n-are nicio nicio nicio vină? Am văzut-o bocind pe microfoane, de sărea cămeşa pe dânsa. O înţeleg, o compătimesc profund pentru ceea ce simte şi ştiu că va regreta până la capătul zilelor minutul de neatenţie. Pentru că despre asta e vorba, hai să nu mai ocolim un adevăr cumplit. Da, avem o mie de vinovaţi, sunt de acord să caftim primarii, viceprimarii, ONG-urile, maidanezii, tâmpiţii care dau de mâncare maidanezilor, precum şi pe Harbuz ăla şi pe cine mai vreţi. Dar poate cândva, undeva, cineva îndrăzneşte să întrebe dacă nu cumva mamaie n-a priceput prea bine cum e cu supravegherea copiilor. Acum, au fost câinii de vină – plus o cohortă de funcţionari publici cu mutre buimace şi cu justificări oligofrene. Şi dacă acel copil nu murea muşcat de javră, ci fugea după minge şi ajungea sub roata autobuzului? Dacă plonja în Lacul Tei şi se îneca? Dacă se urca într-un castan şi cădea în cap de-acolo? Dacă îl înhăţa un pedofil şi dispărea cu el? Ce făceam atunci, organizam câte-un referendum pentru fiecare tarla ticsită de riscuri, ca să desfiinţăm totul şi să trăim în pârloaga propriei prostii? Înţeleg durerea familiei, mi se crispează inima. Dar mi se pare ciudat şi trist că, deşi nu e primul caz când un copil moare (şi) din cauza neglijenţei celor din jur, e prima oară când toată vina cade în capul altcuiva, nici măcar o firimitură de culpă nu e atribuită bunicuţei care şi-a permis să moţăie