Thierry Henry nu este trisorul numarul 1 din fotbalul mondial, iar Irlanda nu este nici prima, nici ultima echipa dezavantajata de arbitraj. La 23 ani de la „mina lui Maradona" (care s-a crezut o clipa Dumnezeu), isprava lui Thierry Henry de pe „Stade de France" tinde sa devina cel mai celebru hent din istoria fotbalului. Nu din punct de vedere artistic, depasit - de-un paregzamplu - de preluarea voleibalistica a dinamovistului Laurentiu Rus, ci din cel mediatic, mai exact de vilva care a stirnit-o in mass-media. Trebuie spus ca, in materie de fair-play, mult-hulitul „Titi" Henry a cistigat meciul cu Maradona. Francezul a recunoscut imediat ca a jucat handbal in careu, spre deosebire de copilul de aur al Argentinei, care a boscorodit pre limba lui litanii despre mina lui Dumnezeu. In 1986, Anglia (o forta fotbalistica incomparabila cu Irlanda de astazi) nu a contestat mina lui Dumnezeu-Maradona. Si asta pentru ca reusita arbitrului Jouini a fost dublata de o adevarata capodopera a aceluiasi Maradona, cel care a driblat toata Anglia in par inainte de a inscrie cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale. Lumea fotbalului a suguit: daca golul lui... Dumnezeu nu se pune, atunci golul lui Maradona valoreaza dublu. Englezii nu s-au amarit dupa 0-2, nici dupa ce Lineker a redus din handicap (egalat), nici dupa egalare (golul victoriei), opera aceluiasi jucator. S-au gindit inventatorii fotbalului ca forta divina stia bine ca nu inscrisese primul gol, dar a contribuit decisiv la cel de-al doilea. Asa ca „mina lui Dumnezeu" a ramas in istorie doar ca un contra-exemplu la politica de globalizare a FIFA: ce naiba cauta un arbitru tunisian la un Argentina - Anglia? Insa se vede treaba ca orgoliul irlandez este un pic mai „no limit" decit cel englez. Or fi de vina frustrarile istorice? Thierry Henry - chiar cu o clasa peste Maradona la capitolul corectitudine - n-a avut taria