Hardy tolera mai bine duhoarea cadavrelor. Poate pentru că era mai înalt şi depăşea cea mai urâtă parte din aceasta sau poate pentru că avea un miros mai puţin ascuţit decât majoritatea oamenilor. De data aceasta însă, duhnea îngrozitor.

– La naiba, ce pute! mormăise Carl pe hol în timp ce îşi trăgeau în picioare papucii din plastic albastru.

– O să deschid o fereastră, zisese Hardy şi intrase în încăperea de lângă intrarea claustrofobică.

Carl mersese mai departe spre uşa ce ducea în micuţa sufragerie. Nu pătrundea cine ştie ce lumină printre jaluzelele trase, dar era îndeajuns ca să vadă silueta din colţ, cu pielea gri-verzuie şi cu fisuri adânci în băşicile ce-i acopereau cea mai mare parte a feţei. Un lichid roşiatic i se prelinsese din nas, iar nasturii cămăşii ameninţau să sară din cauza presiunii exercitate de toracele umflat. Ochii erau ca de ceară.

– Cuiul a fost tras în cap cu un pistol pneumatic Paslode, zisese Hardy din spate. E pe masa din camera următoare. Mai există şi o şurubelniţă automată, încă încărcată. Adu-mi aminte că trebuie să aflăm cât timp poate rămâne încărcată.

Stătuseră acolo analizând scena preţ de câteva clipe, până ce Anker li se alăturase.

– Vecinul locuieşte aici de pe 16 ianuarie, spusese el. Asta înseamnă zece zile şi nu l-a văzut pe cel decedat ieşind din casă nici măcar o dată. Arătase spre cadavru şi se uitase prin cameră. Vecinul stătea pe verandă, bucurându-se de încălzirea globală, când a observat mirosul. Este foarte tulburat, săracul. Poate că ar trebui să-i spunem medicului să se uite puţin şi la el după ce examinează cadavrul.

Mai târziu, Carl nu putuse să ofere decât o descriere lacunară a ceea ce se întâmplase în continuare, iar ofiţerii superiori nu aveau decât să se mulţumească numai cu atât. Oricum, potrivit majorităţii, el nu fusese pe deplin conştient. Dar asta nu era