Imaginile defilează prin faţa ochilor ca un film mut pe care l-am mai văzut o dată, de zece ori, de o sută de ori. Imagini ale morţii, ale prieteniei, ale durerii tiranice şi ale bucuriei populare.
Prima imagine este cea a colonelului Gaddafi sfârtecat de gloanţe, aşa cum l-au imortalizat pentru istorie ucigaşii săi (ucigaşi care, evident, sunt eroi naţionali). Mândria şi aroganţa se văd chiar şi printre şiroaiele de sânge. Omul era nebun. Un fanatic în cel mai pur sens al cuvântului, hotărât parcă să se încadreze în definiţia dată de scriitorul Amos Oz:
„Fanaticii dispreţuiesc această lume şi abia aşteaptă să o schimbe pe «rai». Însă raiul lor este conceput de obicei ca fericirea veşnică de la sfârşitul filmelor de doi bani".
Adevărul e că Muammar Abu Minyar al-Gaddafi a fost un nemernic de anvergură planetară. Aşa ne priveşte şi din pozele în care-i sfida pe americani după ce le doborâse un avion civil, omorând 270 de oameni, în 1988, deasupra unei localităţi scoţiene căreia i-a conferit o tristă celebritate: Lockerbie.
A venit la putere printr-o lovitură de stat şi n-a vrut să renunţe nici după 42 de ani. Drept urmare, a plecat cu câteva gloanţe-n cap şi cu picioarele înainte. Este şi decontul pentru cei 270 de morţi de la Lockerbie, pe care a crezut că va putea să-i plătească doar în barili de petrol. Câtă naivitate la un tâlhar atât de şiret!
Naivitate de care a dat dovadă şi bunul său prieten Nicolae Ceauşescu, alături de care ne zâmbeşte, iată, dintr-o altă fotografie, făcută prin anii '70. Stau amândoi pe-o canapea şi pun lumea la cale. Doi ţărani - un oltean şi-un beduin - care au avut ambiţii militare diferite: Ceauşescu a devenit general din nimic, Gaddafi n-a vrut să fie mai mult de colonel. Primul general din istorie care n-a fost nici măcar soldat, alături de primul colonel în faţa căruia tremurau toţi generalii deşertului.
