Începuturile aleanurilor şi îndeletnicirilor muzicale bănăţene şi timişorene sunt de căutat în vremea lui Gerard, a regelui Ştefan, a primelor schele ale unor mănăstiri în care pruncii deprindeau cititul, scrisul şi, desigur, cântul. Ce e mai frumos decât acesta de pe urmă, nu degeaba a spus careva că oratoriile lui Bach au făcut pentru credinţă tot atât de mult cât armata de misionari pierdută prin pădurile amazoniene. Gerard din Cenad pe care îl numim San Gerardo Sagredo dar şi Szent Sagredo Gellért s-a născut primăvara, pe 23 aprilie 980 şi s-a mutat la Domnul în ziua a douăzeci şi patra a lunii septembrie, anul 1046. A ajuns pe la Cenadul de astăzi unde a întemeiat dioceza Szeged–Csanád. La biserica din Cenad acum e mai mult pustiu, nu mai e ca odinioară, lumea e alta, a apărut o mănăstire răsăriteană de maici în ideea că la Morissena – numele vechi al localităţii – pe la anul 1002 ar fi existat un lăcaş mănăstiresc ortodox cu hramul unui mare sfânt al Răsăritului cu legături asemenea importante cu muzichia, predica, poemul liturgic, anume Ioan Gură de Aur. Peste exact douăzeci şi opt de ani se iveşte aici o şcoală cu temeiuri latine care avea în grijă să cultive lectura şi cântul, ba poate că, prin pridvorul bisericii diecezane, s-a petrecut întâlnirea vrăjelnică, magico-mistică, a cititului în ritm psalmodic cum ar fi să fie astăzi Psalmodia transylvanica - o corală răsăriteană în concert la Vatican, ascultată de “secretarul de stat al Vaticanului, Episcopul şi Monseniorul Claudio Bertolini” (www.radiorenasterea.ro).

O încurcătură referitoare la cantus şi lectura e relatată în legenda vieţii sfântului Gellért Vita majora în care se spune că pentru cei 30 de elevi ai şcolii, sfântul ar fi adus din tărâmuri germane pe magistrul Walther căruia i-ar fi cerut să le predea învăţăceilor cele două deprinderi: a cetitului şi a cântatului. Se zice