Intersectiile mele se voiau de la bun inceput si un efort intercultural pe linga cel interdisciplinar. De aceea imi permit sa intervin in discutia lansata de ceea ce ar putea deveni „cazul Viata Romaneasca“. Am vrut sa ma tin departe de disputele legate de „problema antisemitismului“: nu fiindca nu cred ca as avea uneori ce sa spun in aceasta privinta si ca ar fi, poate, chiar potrivit sa o fac. Dar am inteles (cu oarecare intirziere, ce-i drept!) ca exista anumite dificultati in abordarea problemei, care fac o discutie serioasa si calma a subiectului – intr-un cadru restrins ca cel al „intersectiilor“ – practic imposibila.

Pentru generatia mea, nascuta imediat dupa razboi, lucrurile pareau simple: evidenta Holocaustului nu era ceva de domeniul abstractului, ci un concret dureros si omniprezent: in familia mea, partea ardeleana a suferit deportari din teritoriile devenite maghiare dupa „cedare“, cea bucovineana a cunoscut Transnistria. Antisemitismul nu era nici el un concept ce putea fi interpretat in feluri diferite: pentru cei de virsta mea, era cauza directa a acelor povesti de groaza despre bunicii disparuti la Vapniarca sau matusile si verii gazati la Auschwitz. Distinctii subtile, intre „antisemitismul ciomagului si al bitei“ si cel intelectual, intre unul care ducea la exterminare fizica si altul care dorea doar puritatea etnica si indepartarea elementului strain, ar fi fost greu de inteles. Regimul „socialist“ facea, de altfel, eforturi mari pentru a face uitata cit mai repede discutia, inchizind-o in paranteza dihotomiilor sale simpliste: „problema“ era legata de activitatea unor „banditi fascisti“, unelte ale „burghezo-mosierimii“, care s-au manifestat violent impotriva minoritatilor conlocuitoare. Din cind in cind, se mai adauga si contributia rasismului german care a invadat Romania odata cu armata Reich-ului.

Cind am inceput sa