La sărbătoarea pe care Televiziunea Română a făcut-o Teatrului, la sfârşit de an, am fost la aceeaşi masă cu un actor pe care-l admir şi-l iubesc nespus – Constantin Codrescu.
Are cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată. Darul lui de la Dumnezeu. Cu această voce am crescut, căci la „Teatrul la Microfon” toate marile roluri din marile repertorii erau jucate de el. Bălcescu lui Camil Petrescu, Hermani a lui Victor Hugo, Don Carlos de Schiller.
Un actor şi un om cum rar se găseşte. Blând şi bun, cuminte aproape, nu l-am auzit niciodată vorbind de rău pe cineva, agresând pe cineva...
Palatul Mogoşoaia a avut o tresărire
Am jucat cu el într-un spectacol în aer liber despre Brâncoveanu (cel pe care istoria secretă îl numeşte „vulpea Balcanilor”). Când a început Constantin Codrescu-Brâncoveanu- să vorbească. Palatul Mogoşoaia a avut o tresărire, vântul s-a oprit şi inima mea bătea să iasă din piept. În seara aceea, din cauza stării am fost şi eu talentată.
Constantin Codrescu aducea lumina şi o punea-n cuvinte. Viaţa noastră decade. Artă poate face oricine azi. Dar între atâtea vedete peltice, sâsâite, bâlbâite, vedete care atunci când vorbesc parcă tac şi când merg parcă stau – o asemenea voce carismatică îţi întăreşte credinţa în Dumnezeu. Mă gândesc cât de fericiţi trebuie să fi fost colegii lui şi spectatorii atunci când era frumos şi tânăr.
Şi din cer, pe de-ndată, mi-a căzut în mână un articol din vremea începutului său teatral, povestit de un actor – Chiril Economu – fost director al Teatrului „Nottara”, „un actor de origine albaneză”, cum se semnează el. A fost director adjunct al Teatrului Naţional. Aflu din acel capitol al unei cărţi de amintiri că prin anii ’50, după mari succese pe scenă, Constantin Codrescu a fost expulzat din teatru fără nici un drept de apel.
Şi asta nu s-a întâmplat oricum, ci ca-n c
