Există nişte cetăţeni, oameni decişi, hotărâţi, care nu aşteaptă decât să pună mâna pe bici pentru a face ordine în ţară.

Ce ar fi mai seducător decât un om politic, mână forte, care să acceadă la putere, în harababura asta? Unul care să spună numai atât: „Români, vă ordon..." şi toţi cei cărora li s-a adresat s-o pornească în pas vioi într-o singură direcţie. Un bărbat de stat, hotărât să urnească maşinăria împiedicată, ineficientă a democraţiei. Cu gând curat să stârpească hoţia şi corupţia.

Cum? Păi, mai întâi, cu nişte legi simple: ai furat, treizeci de ani de închisoare, ai ucis, pac, pac, te-am pus la zid. Un om care să dea ordine, iar noi să ne supunem. Omul providenţial care ştie bine ce are de făcut, care separă grâul de neghină şi loveşte-n speculanţi. Care să dea un mercurial: „Nu-ţi permit, mă-nţelegi, să pui preţurile alea neruşinate!" Să fie necruţător, dar drept, neînfricat, dar blajin, mândru (că e român) şi, mai ales, să nu doarmă de grija ţării... Nu-i aşa că aţi căzut pe gânduri? Că v-a luat cu căldurică la inimă şi cu moliciune prin creier? Ce bun ar fi un astfel de om! Înainte de toate, să ne înlăture povara de a gândi zi de zi la atâtea lucruşoare potrivnice, de neînţeles. Să mai luăm şi noi, cetăţenii, o pauză, să ne vedem de fripturica şi şpriţuleţul nostru.

Asta e starea de spirit ce guvernează România de azi. Că te sui în taxi, aştepţi la circa financiară, ori pui de-o şuetă, disperarea, dezamăgirea şi dispreţul faţă de slăbiciunile democratice umplu spaţiul public. Figuri autoritare, precum Ion Antonescu, Ceauşescu, chiar Dej sau te miri cine aprind imaginaţie populară. E o obidă continuă, un mormăit, o rumoare precum zgomotul de fond al universului, la care clasa politică - dar şi clienţii ei - rămân surzi. Nemulţumirea în faţa nedreptăţilor, a minciunii cu damf hoţesc s-a mutat în curtea democraţiei. Democraţia e vi