Radu Berceanu, ministrul Transporturilor, a descris de curând pe şleau şi în stilul său caracteristic starea de agregare, invizibilă, a Autostrăzii Transilvania.
Dezvăluirile ministrului, apărute în context electoral, fac legătura directă dintre atribuirea contractului corporaţiei americane Bechtel şi admiterea României în Alianţa Nord-Atlantică. Comportamentul politic de nivel înalt al guvernanţilor noştri se traduce, pornind de la spusele lui Radu Berceanu, într-o mită, cam ca în stilul în care, orice român care are nevoie de-un funcţionar de stat porneşte aprioric de la premisa de a-i oferi acestuia imboldul pentru a-şi face meseria.
Parcă şi vezi Guvernul din acei ani de zbatere naţională adunat în şedinţă ca să găsească, avocăţeşte, soluţia câştigătoare pentru ca România să devină membră a NATO. Cea mai la îndemână raportare a fost probabil aceea de fin care merge la un naş mofturos, care nu acceptă cocoşul sau gânsacul primit în dar, ci vrea precis un curcan.
Dar problema este şi mai complicată, fiindcă în momentul în care s-a dat startul la ceva de primit, cu siguranţă au mai apărut şi alţi doritori de a ne fi naşi. Ce puteau să facă Adrian Năstase şi echipa sa decât să dea şi naşilor acelora mai mici câte-o găină, un cozonac, o bucată de şorici, un ou etc.
În numele interesului naţional şi mai ales când patria o cere, Sidexul privatizat nu mai este acea gaură neagră a economiei româneşti, Petromul merită să sugă resursele din solul ţării pentru alţii, litoralul românesc să fie apărat de venerabilele fregate britanice, iar în aerul de deasupra României este rentabil să fie pulverizate rachetele expirate olandeze.
Ajutorul, desigur că dezinteresat al negustorilor de toate naţiile membre până atunci în NATO, precum şi promisiunile de culise că politicienii care au grăbit semnarea contractelor vor a